A trecut ceva timp de cand nu am mai scris un post. Si nu pentru ca nu am avut ce, sau ca am fost deprimat, sau prea ocupat. Cred ca pentru ca mi-a fost lene si pentru ca am uitat de ceva ce chiar imi facea placere.
Asa ca astazi revin in “blogging” cu un post, o povestire despre o intamplare din viata mea. Inainte de vacanta Craciun, am plecat cu o saptamana mai devreme si am ajuns prin Bucuresti o saptamana.
Bucurestiul era … familiar… plin de prietenii pe care i-am lasat plecand la cluj. Si o dupamiaza am petrecut-o cu o prietena foarte draga mie. Si dupa ce ne-am intalnit in Unirii ne-am plimbat cautand o ceainarie si am ajuns in alta. A fost foarte placut sa pot sa o regasesc asa cum ramase in amintirea mea. Sa simt ca ma cunoaste si o cunosc, cum ma intelege si cum o inteleg, sa pot sa fac misto de orice si ea sa rada fiind atat de obisnuita cu glumele mele proaste! Si vorbeam in metrou, cum se face ca de fiecare data cand te reintalnesti cu un prieten vechi si drag, parca nimic nu e in esenta schimbat parca se reia totul din momentul in care nu ati mai stiut unul de celalat si cum ne aflam acum ca studenti in lumi cu totul noi si diferite de tot ceea ce am cunoscut pana acum. Lumi noi, oameni noi, un nou inceput. Incepem si ne construim o viata noua, independenta, relatii noi …
Dar cu prietenii vechi nu e nevoie sa construiesti din nou. E indeajuns sa aprinzi lumina!
Si poate ca asa este si cu viata. Poate ca de multe ori uitam de acele parti din viata noastra ce de aduceau un zambet atat de binevenit. Poate ca tot ceea ce e nevoie ca sa readuci acel zambet din nou pe buzele tale, atunci cand ai nevoie de el, este sa aprinzi lumina.
stii cat de mult ador sa aprindem lumina impreuna, nu? chiar si cu un chibrit deja irosit…