Domnilor reprezentanti,

In mod oficial traim intr-o tara in care sistemul politic are la baza principiul democratiei reprezentative. Va rog sa nu interpretati gresit acest concept. Reprezentarea nu inseamna ca aveti dreptul de a face orice in numele celor ce ii reprezentati! Reprezentarea inseamna comunicare cu cei pe care ii reprezentati, sa cunoasteti pozitiile lor, si sa le reprezentati pe principiul majoritatii dar fara a neglija sau ignora minoritatile. Reprezentarea nu inseamna putere arbitrara ci slujirea intereselor pozitiilor nevoilor celor pe care ii reprezentati.

Si va rog sa va reamintiti ca nu reprezentati un partid, nu reprezentati nici o ideologie sau vreo institutie abstracta! Reprezentati cetatenii onorabili care v-au ales in cunostinta de cauza, crezand in faptul ca ii veti reprezenta cel mai bine dintre ceilalti competitori ai dumneavoastra. Reprezentati vecini, profesori, zidari, ingineri, gunoieri, oameni de afaceri, agricultori, marinari si artisti, oameni ale caror taxe platesc si pentru salariul ce il primiti, masina de serviciu, scaunul din birou si din salile plenare. Reprezentati oameni si familii cu copii, copii ce la randul lor vor avea copii, oameni care spera ca vor mai avea o Romanie in care sa creasca. Reprezentand decideti asupra vietilor lor, ale tuturor. Decizii ce pot distruge sau salva vieti!

Nu sunt decizii usoare. Nu sunt decizii pe care sa le luati in functie de vointa partidului. Sunt decizii pe care sa le luati perfect constient de consecintele acestora. Decizii luate cu gandul la vietile, la pamanturile, la padurile, raurile, la obiceiurile, traditiile, edificiile trecutului pe care le distrugeti sau le salvati. Atunci cand veti face compromisuri, ganditi-va si la ce vor reprezenta acestea peste 10, 30, 100 de ani de acum incolo si intrebati-va din nou: merita?

Fiti cu adevarat reprezentanti!
Fiti cu adevarat reprezentatnti sau fiti pregatiti de schimbari!

Cu seriozitate,
Un cetatean

Misca!

Viata e plina de ocazii la tot pasul. Oportunitati, deschideri, posibilitati. Un mare context deschis pentru fiecare dintre noi oferindu-ne posibilitati de adeveri ceea ce este pana atunci doar potential.
Cat timp te gandesti care drum e mai propice adeveririi a ceea ce crezi tu ca exista ca potential – misca! E cel mai simplu si mai real mod de a afla incotro!

Mergi! Iti vei arata drumul…

 

Ce faci cand se stinge lumina?

Din ciclul povestilor de camin in seara asta va impartasesc o intamplare de altfel nu atat de rar intalnita dar de fiecare data iesita din comun.

Se intampla ca studenti ce se afla in plina sesiune, terminand cu examenul din acea zi si cu invatatul sa stea si ei linistiti la calculatoarele ei uita-nduse la filme (seriale cel mai probabil si la fel de probabil a 5-a vizionare a seriei Prison Break) cu laptopurile in brate sau pe o placa de p.f.l. Improvizata in paturile suprapuse ascultand muzica si citind mailuri si navigand site-uri mai mult sau mai putin utile. Linistiti cu totii isi urmeaza rutina momentelor de relaxare dupa miezul noptii pana in momentul in care un sunet ce seamana cu cel al zborului unui ţânţar grăbit pe langa urechea ta in timp ce pasti vaca intrerupe aceasta rutina!

S-a intrerupt curentul!

In mod inexplicabil, la doar fractiuni de secunda distanta, iadul se dezlantuie pe toate cele 10 etaje locuite de prea mult testosteron si acele cateva efemere prezente de estrogen. Urlete, zbieraturi, pumni in pereti, lovituri de picior in podea, scaune trantite, geamuri deschis pentru a oferi aceelasi spectacol muzical si in afara incintei caminului.

‘Comunistilooooor!!!’ se aude un strigat puternic din camera de langa mine.

Eu sunt amuzat cu laptopul inca in brate si bateria pusa in el. Si ma gandesc ca proababil ca daca nu aveam bateria introdusa m-as fi suparat si eu dar nu cred ca as fi putut intra intr-o asemenea masura in contact cu partea mea animalica pentru a imi exprima si defula nervii, tensiunile si frustrarile. Poate ca si dispun de un stoc mai redus de asemenea ‘bunuri’. Cu toate acestea nu pot sa nu raman fascinat de intensitatea unor astfel de fenomene de masa. Sunt dealtfel sigur ca la inceput cativa au reactionat impulsiv si instinctiv ovationand sentimentul de nemultumire in fata unui eveniment neasteptat ce a provocat neplacere. Acestia auzindu-se intre ei(de’, caminele au fost construite pe vremea tovarasului) au realizat ca nu sunt singuri care simt aceasta nemultumire si astfel instinctiv si spontan s-a creat o comunitate ad-hoc de indivizi nemultumiti ce se incurajeaza astfel  reciproc sa isi exprime cat mai evident si vizibil trairile. Este ceea ce psiho-sociologul francez Gustave LeBon numea fenomen de masa. Bineinteles trebuie luata in considerare si acea parte a masei participative care a luat parte la manifestari pentru ca e ‘cool’ ce fac ceilalti! Hai si noi!waaaw .. ce cool suntem si noooi!! – acea masa de oameni ce nu au o identitate proprie nici cat negru sub unghii (dar au mult negru sub unghii ce e drept) si atunci au o nevoie pregnanta de a isi regasi identitatea in colectivitate si desigur celalata parte a masei de oameni profita de anonimitatea oferita de o actiune de masa (LeBon) pentru a isi defula frustrarile si tensiunile sexuale.

Ma intreb totusi daca sunetele rezultate nu ar fi fost asemanatoare in cazul in care un grup de prostituate ar fi patruns in incinta caminului creeand un fenomen la fel de neasteptat dar al carui neplacere provocata poate fi discutata in cadrul unei dezbateri academice… yeah right!

“Tovarasi! A-se-za-ti-va  li-nis-titi la lo-cu-ri-le voas-tre!!” se aude o voce pe coridor, batjocoritoare  fata de aceste manifestari animalice generale. Spiritele se mai calmeaza putin. Vreo 2 frustrati razleti mai au o tentativa de a reincepe manifestarile pentru ca pentru ei nu era deajuns – probabil ca a fost cel mai interesat lucru pe care l-au facut de 2 ani incoace in afara de masturbarea zilnica. Curentul revine in prizele tuturor luminile se aprind si o ovatie scurta dar precisa de bucurie rasuna la unison peste coridoarele caminului. “Yeah!”

La fel de neclintit cu laptopul in brate ca si in urma cu jumatate de ora cand exista curent, inchei discutiile cu colegul de camera despre cum Europa s-ar reintoarce la Evul Mediu daca cumva vom injura Rusia prea tare si ei se vor hotarî sa ne inchida brusc robinetul. si apoi ma apuc sa scriu…

Dar inchei noaptea pe fundalul sonor de Desteapta-te romane! cantat din capu’ coridorului si Subwooferul unui sistem audio 5.1 de la vreo 2 camere mai sus care serveste un playlist de insuportabile manele, gandindu-ma ca oameni ok inca mai exista doar ca sunt mai rari…

Filosofia chibritului

In seara asta vreau sa va impartasesc si voua, fie ca sunteti, ati fost, veti fi sau chiar daca doar auziti povesti de ale studentilor din camine, o povestire simpla si frumoasa din viata de camin studentesc. E o povestire de dupamiaza din oficiul (locul unde fumezi, mananci si gatesti) caminului in care eu si colegii mei de camera locuim pe perioada acestor 2 semestre de an universitar.

Mai departe am sa il las pe colegul meu de camera sa va povesteasca el:

“Nu de putine ori ti se intampla sa nu ai la indemana acel element primordial pe care astazi il luam adesea ‘for granted’, anume focul. Ca sa aprinzi un aragaz iti e de ajuns un chibrit la care esti nevoit sa recurgi daca bricheta pe care colegul de camera ti-a dat-o refuza sa straluceasca. Cum viata la camin e menita a fi traita in compania sau cel putin vecinatatea semenilor studenti, sigur ca atunci cand bricheta a refuzat sa straluceasca  pentru mine, am apelat la bunavointa unui necunoscut etudiant ce-si fierbea crenvursti in ibricul de ceai. Cum nu i-am cerut mai mult de un chibrit pentru a-mi aprinde ‘ochiul’, sigur ca reactia lui a fost ferma si tot pe atat de prietenoasa. Nu dau bine sa scotz cribitul ca omul brusc vine catre mine cu un ‘stai asa’ cel putin prohibitiv. Nedumerit fiind, am constatat ca omul a impiedicat cu reactia lui devreme o risipa care nu s-ar fi justificat in vremea ‘ceasta de criza: ‘stai asa ca am unu ars’, dupa care imi ia cutia si scotoceste dupa chibritul cu pricina. Adevarul, recunosc, era de partea lui, batul ars gasindu-se intr-adevar in cutiuta. L-am primit cu bucurie si i-am dat stralucire de la ochiul deja aprins aproband cu multumire: ‘Deh, ai vazut ce rau e cand n-ai…’.”

nu e nevoie decat sa aprinzi lumina

A trecut ceva timp de cand nu am mai scris un post. Si nu pentru ca nu am avut ce, sau ca am fost deprimat, sau prea ocupat. Cred ca pentru ca mi-a fost lene si pentru ca am uitat de ceva ce chiar imi facea placere.

Asa ca astazi revin in “blogging” cu un post, o povestire despre o intamplare din viata mea. Inainte de vacanta Craciun, am plecat cu o saptamana mai devreme si am ajuns prin Bucuresti o saptamana.

Bucurestiul era … familiar… plin de prietenii pe care i-am lasat plecand la cluj. Si o dupamiaza am petrecut-o cu o prietena foarte draga mie. Si dupa ce ne-am intalnit in Unirii ne-am plimbat cautand o ceainarie si am ajuns in alta. A fost foarte placut sa pot sa o regasesc asa cum ramase in amintirea mea. Sa simt ca ma cunoaste si o cunosc, cum ma intelege si cum o inteleg, sa pot sa fac misto de orice si ea sa rada fiind atat de obisnuita cu glumele mele proaste! Si vorbeam in metrou, cum se face ca de fiecare data cand te reintalnesti cu un prieten vechi si drag, parca nimic nu e in esenta schimbat parca se reia totul din momentul in care nu ati mai stiut unul de celalat si cum  ne aflam acum ca studenti in lumi cu totul noi si diferite de tot ceea ce am cunoscut pana acum. Lumi noi, oameni noi, un nou inceput. Incepem si ne construim o viata noua, independenta, relatii noi …

Dar cu prietenii vechi nu e nevoie sa construiesti din nou. E indeajuns sa aprinzi lumina!

Si poate ca asa este si cu viata. Poate ca de multe ori uitam de acele parti din viata noastra ce de aduceau un zambet atat de binevenit. Poate ca tot ceea ce e nevoie ca sa readuci acel zambet din nou pe buzele tale, atunci cand ai nevoie de el, este sa aprinzi lumina.

Path

si daca ai putea sa intrebi viata

‘ce imi vei oferi?’

…

si daca ea ti-ar raspunde:

‘ceea ce vei putea sa imi iei.’

poveste de seara

Seara, un grup de tineri, frumosi, 3 baieti si doua fete, intra in parcul de la Capela Militara, numit sugestiv parcul tineretului dar intotdeauna e suprapopulat de mosi.
Erau tare simpatici tinerii! aveau o punga de covrigei si o sticla de Lipton Ice Tea! Radeau si zambeau era o incantare sa ii privesti! Si se plimbau ei frumos prin parc pe langa ceasul acela chicios cu clopotei si au mers mai departe si s-au asezat pe doua bancute in forma de ‘L’ langa fantana arteziana din centrul parcului. Stii tu fantana aceea! Noaptea e superba! Era pusa in functiune si apa curgea de sus pana jos prin toate acele mici scapari intentionat puse acolo pentru “efect!” si de jos era iluminata chiar de sub apa si ceea ce in timpul zilei este doar o bucata de piatra ce pare sa nu isi prea gaseasca locul intre copaci, alei, flori si gazon, pe timpul noptii devine o imagine aproape feerica, iesita din peisaj speciala! Inspira admiratie, te fascineaza si te provoaca!

Si stateam eu si ii priveam pe acesti tineri! Ce frumos spuneau ei glume si radeau, si se imbratisau si isi zambeau! Putea oricine, nu numai eu, sa observe cat de frumosi, cat de deschisi, cat de tineri erau!
Unul dintre baieti cel mai inalt dintre ei zambea mereu! avea o fata care iti inspira incredere, iar ochelarii ce ii purta la ochi erau mai mult o confirmare a inocentei sale! Una dintre fete radea mult! Era imbracata atat de nonconformist, si ii statea atat de bine! Cealalta fata era mai tacuta, ea observa mai mult! Foarte frumoasa si tanara!
Alt baiat nu statea asezat pe banca ci umbla prin fata masutei de sah ce apara bancile povestind si spunand glume la care toti radeau!
Mai era insa un baiat! Avea parul mai mare, aprope ca ii acoperea ochii.  Dar era ceva ciudat cu el! Nu prea era atent la conversatie… abia daca mai intorcea odata la 5 minute capul! Statea si se uita fix la fantana aceea! O studia. Sau poate ca se studia pe sine insusi avand privirea atintita spre fantana. Poate ca o admira, poate ca admira potentialul, poate ca se simtea fascinat sau provocat… Nu pot stii, ci doar presupune. Imi amintesc insa foarte clar privirea lui atintita spre fiecare element, fiecare firicel de apa ce se scurgea din acea fantana, sclipirile din ochii lui… Ce nu as da sa aflu ce era in sufletul lui atunci, in mintea lui, sa stiu ce ganduri ii treceau prin cap, ce sentimente ii invadau sufletul si trupul…

L-am vazut atunci cum cu mainile si-a dat jos sacoul negru de pe el si il aseaza pe banca de langa el apoi isi da jos incaltarile si ciorapii! Cei de langa el incep sa il priveasca uimiti nestiind ce se intampla exact, incep sa rada incep sa vorbeasca, sa il incurajeze, sa il descurajeze. Cine stia ce e in sufletul lui?! El nu si-a desprins privirea de la turnul spiralat din care curgeau cascade in miniatura. si-a dat jos si blugii si tricoul si le-a asezat peste sacou. Toti din jurul lui raman uimiti si nu stiu cum sa reactioneze dar nu ezita sa incerce diferite variante. El tot cu privirea atintita ramane. se ridica de pe banca si merge increzator spre fantana. Se urca pe marginea ei si intra cu picioarele pana la genunchi in apa! Era clar ca stie pe unde si cum sa o ia, care e calea! Pasea de parca singurul lucru care i-a mai ramas de facut ar fi sa mearga pe acel drum si sa se bucure de fiecare pas. Urca in spirala tot mai sus pe sub o ploaie de stropi si jeturi de apa rece care ii marcau fiecare treapta cu care urca tot mai sus. Si ajunge sus! pe ultima treapta… se aseaza cu fundul in apa iar din dreapta lui izvora apa, curata si rece… Era ceva unic ceea ce vedea de acolo! O alta perspectiva. Un nou parc, parca cu adevarat dedicat tineretii, Simetria, geometria, culorile, luminile, copacii, mirosul, aroma, libertatea…

A petrecut cateva momente cu el insusi acolo sus. Poate ca isi dorea, poate ca avea nevoie de asta…

A coborat de acolo, la fel cum a urcat! Era ud tot, in chiloti, si zambea:) Nici nu stiu de ce… Dar ii tin cel mai bine minte zambetul. Era atat de simplu… Asa si?! Nu am auzit nimic din ce a spus, nimic din ce ii spuneau prietenii lui care erau uimiti in mod evident de ceea ce vazusera. Am mai vazut doar cum s-a dus putin mai la o parte si s-a dezbracat de chiloti si si-a tras pantalonii si apoi s-a imbracat.

Discutiile au mai continuat pentru o vreme, dar dupa nu mult timp cei 5 s-au despartit. Fiecare in directiile lor. Fiecare trebuie sa ajungem undeva…

Nu stiu ce sa cred, sa inteleg, sa gandesc dupa aceasta seara. Dar nu imi voi bate capul… Imi voi continua plimbarea. e frumos afara si strazile sunt luminate.

imprudenta – “but it was fun, he?!”:D

Cineva a spus odata ca a te juca cu chestii care pot omorî pe cineva e o simpla cretinatate! (e posibil sa fi fost propria-mi constiinta)

Ah! the hell with it!

undeva pe la minutul 3:26, atunci cand nu se aud bokken-urile (sabiile de lemn) lovindu-se, e din cauza faptului ca aratatorul mainii mele drepte a impedicat acest teribil coflict. Si a iesit fracturat!:D

“se intampla:P ce sa ii faci daca te bagi la mijloc” i-am spus. nu a auzit pt ca avea urechile infundate iar celalalt aratator zicea printre hohote de ras:”Ha frate! zice lumea ca suntem gemeni dar tu esti de doua ori cat mine! grasule!!”

Dupa aproape trei saptamani in care am facut tot felul de glume vis-a-vis de faptul ca nu puteam sa il indoi mai deloc fiind prins in atele am intrat de acum in recuperari fizice!:D ne punem pe treaba!:D

Poker

O masa verde intinsa. Un singur spot de lumina intensa, galbuie. peste ea.

In jur e un amestec indescifrabil de sunete lumini, culori , umbre si forme. dar asta nu face decat sa separe si mai mult lumea de aceea si lumea aceasta.

Tot ceea ce este luminat, masa, pachetul de carti ce ea il amesteca cu atat de mult tact, miza, Chipurile lor si mainile.

zambete

Privirea ei este furata pentru o clipa fie de privirea lui plina de mister fie de butonii de argint ai camasii lui. El priveste fascinat fiecare carte schimbandu-si pozitia in pachetul de carti si de mainile ei fine ce sustin tot acest vartej al Fortunei.

Pachetul aluneca ca un bloc de piatra pe masa. Doua carti in fata lui, doua pentru ea. Cu toate astea privirile lor se intalnesc si raman… zambindu-si.

Ridica amandoi cartile. El are Dama de Inima Rosie si Asul de Pica. Ea are celelalte doua carti. O carte alunca din pachet indiferent unde si alte trei se aliniaza, intre ei, cu fata inspre masa.

Acum totul e serios. Dar ei nu incetreaza sa zambeasca.Va incepe. Fiecare stie cate ceva. Niciunul totul. Ce carti se afla pe masa? Ce miza e in joc? Ce filosofi le-au dezbatut? Ce fel de fiinte le-au trait? Cum?…Defapt nimeni nu stie nimic.

Un sarut desparte totul de un nou inceput.

zambet…

ultimul clopotel. s-au dus 4 ani

E ciudat.

Stateam astazi in banca mea, ultimul rand in spate dreapta, si ma uitam la un slide-show cu pozele din anii de liceu. Tot evenimentul a purtat denumirea generica de “ultimul clopotel”.

Mi-a trezit nostalgia la inceput. Mi-am adus aminte cum aratam acum aproape 4 ani de zile… aveam parul mult mai scurt. Si aratam ca un copil (cred ca inca arat ca un copil totusi).

Dar e ciudat sentimentul pe care l-am avut atunci cand am vazut ca apaream in cateva poze din clasa a 9-a, iar apoi in cateva din a 12-a. Mi-am dat atunci seama ca eu 2 ani din liceu nu am fost prezent. Literalmente.

Nu regret ca nu am fot la liceu. Am facut chestii care mi-au fot deosebit de utile pe langa liceu…. dar nu stiu park mi-ar fi placut sa apar si eu mai mult prin acele poze. Sa ma plictiesc la ore mai mult si de plictiseala sa inventez noi si noi metode de a trece timpul mai usor. Mi-ar fi placut sa ii vad pe profesorii mei mai des. Sa ma cert cu ei mai des. Sa traiesc nervii unei note mici, sa sparg o tabla, o usa, un geam. Sa ii vopsesc masina directoarei cu spray-ul. Sa ies in oras mai des cu ai mei colegi, sa ii cunosc mai bine, sa aflu ce fel de oameni sunt.

Nu stiu daca ai trait vreodata sentimentul asta…imi e dor de ceea ce nu am facut in liceu.

Si totusi, nu voi uita niciodata  discutiile cu colegul meu de banca mirk. Nu voi uita certurile si impacarile cu colega mea de banca rock. Nu voi uita cu siguranta piesa de teatru-pantomima-balet pe care am regizat-o pentru germana p muzica lui Yann Tiersen, orele de psihologie in care eram eu impotriva tuturor sustinand o idee si nici acea data cand pentru a imi demonstra afirmatiile am apucat-o pe profa de psiho de nas si am folosit-o drept cobai. N-am sa uit ‘bataile’ din pauza cu colegul meu Adi, si el practicant de arte martiale.Nu voi uita cat de mult m-a enervat si m-a scos din sarite dirigu’ si cat de mult ne-a iubit profa de germana.

Si cred ca cel mai drag imi va fi sa imi amintesc cum iesind in curtea scolii fete frumoase peste tot in jurul meu ma salutau si imi zambeau. Da, a fost Calinescu, 4 ani in care am crescut si imi place cum am crescut.

Dar am tendinta sa cred ca totul abia acum incepe…. CLUJ here I come!